„Cine sunt eu cea care scrie aici? Ştiu şi eu? Unii îmi spun Povestitoarea, alţii evită să-mi rostească numele. Sunt un om care a găsit aliat în cuvinte, într-o vreme când alţii s-au săturat deja de scris, dar e o îndrăzneală prea mare să cred că pot construi cu ele ceva nemuritor. Nu ridic nimic, din ce aştern pe foaie, la rang de valoare şi singurul meu act de curaj e acela de a mă reda public într-o altă formă. Scriu pentru un album de vorbe în care, peste timp, să mă privesc altfel decât în cel de fotografii, căutând clipa, omul şi întâmplările care au dat drumul cuvintelor. Nu ştiu de ce scriu, dar ştiu de ce nu aş înceta să scriu. Scriu să nu uit, scriu să mă vindec, scriu când nu pot vorbi, scriu când am tăcut prea mult, scriu prost, scriu bine, scriu ca exercițiu, scriu să nu îmbătrânesc, scriu prea puțin, dar, cumva, scriu să nu uit că pot scrie.” Așa se descrie, pe blogul său, Adriana Tîrnoveanu, clasată pe locul secund în competiția Spring SuperBlog 2016. Vă invităm să o cunoaștem mai bine împreună:
1. Te-am căutat în rânduri și printre rânduri, încercând să te cunoaștem mai bine, dar simțim că mai sunt multe de descoperit. Așa că te invităm să te prezinți tu însăți. Cine este Adriana Tîrnoveanu?
Să vorbesc despre mine mi se pare cel mai greu lucru posibil și asta mi-a dat ceva de gândit, în primăvară, cu ocazia primului nostru interviu, la Radio Lynx, când am realizat că nu sunt chiar multe de spus. Și zic asta asumat, pentru că, dincolo de anii adunați și lucrurile mai mult sau mai puțin importante pentru alții, realizez că nu aș spune decât că sunt o femeie fericită, care a avut norocul să aibă parte de a o a doua șansă la viață, după ce am împlinit 35 de ani.
Evident că n-am fost în basmul frumoasei din pădurea adormită până atunci, dar s-ar putea să conțină o fărâmă de adevăr, căci, în momentul în care l-am întâlnit pe cel care mi-a devenit soț, cu 11 ani în urmă, m-am trezit dintr-o letargie care, dacă mai dura mult, nu cred că ar fi adus ceva bun. Așa, împreună cu el și optimismul său, care mi-au diminuat din neîncrederile mele, am reușit să descopăr că se poate trăi și altfel.
M-am împăcat, rapid, cu faptul că renunțasem la profesia de tehnician dentar, cu puțin timp înainte de întâlnirea cu destinul, în ciuda faptului ca bărbatul meu e medic stomatolog. As putea spune, aici, că atunci când o profesie nu îți aduce bucurie, să nu-ți fie teamă a o schimba, căci e formidabil cum s-ar putea așeza lucrurile. Sunt mult mai utilă acum, lucrând cu el, decât atunci când făceam totul cu triplu de efort, într-un laborator de unde nu se vedea lumea și lucrurile-mi păreau imposibile. Era locul unde mă aflam ca într-o zi a cârtiței. Și atât.
Că trăiesc în Brașov cred că se știe; copii nu am, dar am 6 câini și o pisică, iar de ceva timp am și cuvintele ca dar nesperat de la viață. În plus, sunt parte activă în acțiunile soțului meu, care aduc bucurie multor români, dar despre care vorbesc mereu foarte puțin. Așadar, Adriana Tîrnoveanu e un om fericit în lumea sa, mai ales atunci când și oamenii pe care-i iubește sunt la fel. Și, nu știu de ce, dar e tot ce aș vrea să se știe, căci e cel mai greu de obținut.
2. Scrii de mai bine de 3 ani pe blogul tău, „Înșiră-te mărgăritare”, care s-a “împărțit” de curând pe domeniile adrianatirnoveanu.ro și insiratemargaritare.com. Cum și când a apărut blogul în viața ta? Ce povești ascunde?
De multe ori am spus că aș fi rămas „scriitor de Facebook”, dacă nu aș fi întâlnit oameni potriviți, care să-mi spună să-mi adăpostesc poveștile pe un blog. Mereu amintesc că nu știam nimic, dar nimic, despre ce înseamnă cuvântul blog, ce e acela un link etc. Uit să menționez că nu cunoșteam prea multe despre ce înseamnă a folosi un calculator, Ιnternetul și tot ce îmi dădea dureri de cap. Eu scriam, fără pretenții, pe Facebook, lucruri din viața mea, dedicații, amintiri. Și o făceam cu mai mult umor ca acum, fiind mai relaxată și nesimțindu-mă sub lupă. Amintesc toate acestea pentru că, acum, lucrurile sunt simple, ca blogger, dar și responsabilitatea e mai mare. Cam știi unde să te uiți, ce grupuri de suport sunt, ce e acela un tutorial, ce campanii sunt, cui să ceri ajutor.
Mereu am spus că, fără un anumit grup de bloggeri, aș fi rămas același om care nu ar fi avut de ce să spere la mai mult. Și, dacă scriu din 19 martie 2013, oficial, ține tot de acel noroc de care aminteam în prezentare. Am fost nevoită să învăț tare multe și nu voi nega că orice victorie mi-a adus bucurie de Oscar. Că, în timp, am așezat poveștile, confesiuni, întâmplări din viața mea, reportaje, amintiri și poezii mai asumat puțin, având mai multă grijă, cred că a ținut și de respectul pe care îl aveam și-l am față de cei care fac asta impecabil.
De puțin timp, am mutat conținutul pe adrianatirnoveanu.ro, dar nu aș putea spune că sunt foarte mulțumită de asta, căci sunt blocată în comunicarea cu cei pe care îi urmăresc și mă urmăresc, semn că mai am multe de învățat. Faptul că scriu atât de rar advertoriale, că nu sunt activă cu regularitate, nu cred că mă ajută și recunosc că, dacă linkul vechi de pe wordpress nu ar fi fost atât de lung, nu aș fi făcut mutarea. Celălalt domeniu e doar o întâmplare și, exact cum spun acolo, habar nu am ce voi face cu el. Nu sunt genul care să scriu foarte mult și, în general, îmi place să scriu în așa fel încât acea poveste sau întâmplare să pară scrisă cu 5 minute înainte de distribuire. Și, da, mă inspir mult din realitate, ficțiunea nefiind punctul meu forte.
3. Ai participat la SuperBlog o singură dată, în primăvara acestui an, dar știm că susții competiția de pe margine încă dinainte. Ce știai despre SuperBlog înainte de a te înscrie? Ce te-a determinat să participi?
Când începi să faci parte dintr-o comunitate e imposibil să nu observi și evenimentele. Iar toamna 2013 m-a găsit direct implicată, susținând două bloggerițe dragi, pe Vienela Sas și Dana Lalici. Chiar zilele trecute mi-a arătat Facebook-ul că așa am cunoscut-o și pe Vavaly. Mă opresc aici cu numele pentru că am tendința să îi evoc pe toți cei care m-au făcut să alung ecourile taberei care era contra SuperBlog-ului și să observ strădaniile celor implicați în concurs. Așadar, am mocnit de atunci și până în toamna 2015, care pentru mine a fost o revelație, întrucât am observat fiecare probă, dar m-am și gândit, și nu numai, pentru prima dată, la abordări. Era logic că era musai să încerc să particip sută la sută.
4. Ai reușit să obții locul al doilea încă de la prima participare. Ce atuuri consideri că te-au propulsat pe podium? Dacă ai repeta experiența, ai face ceva diferit?
Hmm, interesant. Veni, vidi, vici! Și, totuși, eu nu fac parte dintre aceia care au discursuri de învingători. Nu cred în motivaționale, nu cred în femeia puternică, în omul stâncă, în replica aceea cu munca și ambiții nemăsurate. Nu-mi place nici să se creadă că sunt modestă sau fără încredere suficientă în sine, dar nu mă vedeam mergând ca la luptă. Mi-am dorit, în primul rând, să iau totul ca pe o provocare. Una frumoasă. Realismul e cel care-mi dictează. Împreună cu o naturalețe a cuvintelor mele, cu un stil credibil, cu texte ușor de citit și reținut, cu sclipiri pe alocuri, cred că mi-au fost mie de folos. Când m-am înscris, au fost destui cei care mi-au prevestit că, dacă nu voi fi câștigătoare, voi fi, sigur, pe podium. Am dovada în articolul de înscriere, din primăvară. Am râs atunci.
Competiția, din start, pune presiune. Din definiție, e evident că nu suntem în joc doar ca să ne aflăm în treabă și că, atâta timp cât sunt cerințe, reguli, jurizare și note, va fi și un clasament, dar și o determinare proprie, o muncă firească. Din punctul meu de vedere, însa, am încercat să nu mă iau în serios prea tare. Să las cuvintele să se așeze fără să mă gândesc la abordările celorlalți, să fiu eu cu stilul propriu, atâta cât e. Sunt oameni care au fost mult mai creativi decât mine. Total de acord, probabil eu am avut un drum constant. M-a copleșit, însă, faptul că am stat timp de 6 jurizări pe locul 1. Acolo, cred că m-am pierdut – și nu numai – dar emoțiile au fost nesperate. Am greșit nerămânând pe temă sau abordând un subiect mai trist; cert e că am pierdut puncte și din neatenție, nu doar din lipsă de experiență sau alte bălării. Dacă aș repeta figura, as încerca să pun mai multă poveste, să am mai mult curaj, creativitate; spre final devenisem precaută și s-a văzut.
5. Ce ți-a plăcut în competiție? Ce ți s-a părut cel mai dificil?
Mi-a plăcut că nu m-au părăsit cititorii. Concurenții nu se gândesc la asta prea mult și bine fac. Nu și eu. Poți reuși și fără ei, dar e mai plăcut…. cu. Eu am un defect – „îmi fac cunoscute acțiunile”; nu stau incognito, ca mai apoi să spun: „Ah, am participat, o lună, într-un concurs”. Și acasă, dacă vreau să plâng, de exemplu, urăsc să nu am un umăr pe care s-o fac. Sunt solitară, dar nu în astfel de lucruri.
Asta mi s-a părut cel mai dificil. Dificil mi-a mai fost să schimb o idee dacă nu eram sigură că e cea mai bună. Dacă aveam scris articolul, îmi era imposibil să-l refac. Am riscat și s-a văzut. Și mi-a fost dificil să scriu articole scurte, un mare minus pentru mine.
6. Care consideri că sunt punctele forte ale competiției? Dar cele slabe?
Punctele forte? Păi, una la mână ești foarte vizibil ca blog; ai accesări foarte multe, iar dacă ai norocul pe care l-am avut eu, vei fi destul de bine observat de Google, SuperBlog-ul fiind deja un nume cunoscut și îți devine partener o vreme. Ca tot e și invers, cu bloggerii deveniți parteneri lui. Ar mai fi și faptul că trebuie să excelezi într-un loc unde vor fi peste o sută de articole despre un produs și asta te va face mai dornic să te autodepășești. Să sclipești puțin. Concursul în sine, ca brand, e un punct forte, indiferent de ce spun unii.
Punct slab nu știu dacă există, deși am văzut multe nemulțumiri față de jurizări sau departajări între participanți, poate doar că stai mai mult online decât erai obișnuit înainte. Eu am simțit ca punct slab faptul că sponsorii cu vechime erau cunoscuți, în cerințe, ca juriu, de către concurenții veterani. Avantaj ei.
7. Dacă ai putea crea blogosfera după cum ți-ar plăcea ție să fie, ce ai așterne pe pânza online? Cum ar arăta “tabloul” tău?
Uite, am un exemplu bun: Comentatoramator.ro, de o vreme, face niște interviuri cu bloggeri. Aș spune că pictează în direct, adăugând câte o nuanță cu fiecare nou interviu. Pe unii îi știam, pe alții nu. Bifez cunoștințe noi, dar, ca fapt divers, trecând mai departe, uitându-i rapid pe unii care sunt minunați, dar atât, în raport cu mine. Nuanțele care lipseau pe pânza mea se adaugă însă în descoperiri simple. Și mi s-a întâmplat, de câteva ori, să nu dorm o noapte până nu am citit din scoarță-n scoarță blogul omului. Însă tablou tot n-aș putea picta. Prefer acesta, în culori schimbătoare, pe alocuri, în descoperiri simple. Diversitatea asta e tabloul perfect.
Sunt bloggeri cărora chiar le place să fie bloggeri, să participe la evenimente, să caute, să exploreze, să se întâlnească, să li se audă opiniile. Îi respect și îi admir și învăț mereu de la ei. Mie îmi plac cei care îmi lasă emoții, trăiri și amintirile unor povești care par scrise împreună. Îmi plac cei originali, care nu se abat din convingerile lor, pe care-i recunoști de la prima silabă, care nu imită, care sunt ei în tot ce fac, care scriu din pasiune, nu inerție. Îmi plac cei care-mi trimit idei bune, frumoase și care nu o fac agresiv; cei care râd, care inspiră, cei care vorbesc despre sine ușor, cei care îmi transformă totul într-un puzzle în care îmi așez și eu mărgăritarele cu drag. Cei care-mi dau curaj să nu mă pierd.
8. Nu scrii doar online, ci și pe hârtie: în luna martie ai publicat volumul de proză scurtă “Nume de cod: Povestitoarea”. Ce reprezintă acest volum pentru tine și ce mai ai în plan?
Aș sugera tuturor celor care au scris lucruri frumoase să le așeze pe hârtie, dacă pot și vor. Nu am făcut altceva decât să scot poveștile acelea pe care praful s-a așezat de mult timp și să le dau miros de cerneală. Nu trebuie să câștigi nimic, nici faimă, nici bani; nu trebuie să te compari cu cei extraordinari, nu trebuie decât să-ți dai o șansă să ai ceva al tău, din tine, curs ca ceva unic și să te păstrezi pentru cândva, vreodată. Deși nu eram pregătită pentru scoaterea acestor texte în formatul unei cărți, am învățat că nu refuzi o bucurie și că nu o voi face nici de acum încolo, așa că sper la o carte de poezii.
9. Știm că iubești poezia și scrii poezie. Te rugăm să ne-o redai aici pe cea mai dragă ție.
Greu de ales, dar voi așeza două. Menționez că una este rodul unei provocări, pe care le inițiez, des, pe pagina de Facebook, unde primesc cuvinte și dau, în cel mai scurt timp, poem… ca troc. Aceasta de aici – „Ce am în buzunare? Am pietre și pământ”– are 28 de cuvinte primite, dar în ultimele au fost 50. Insa, de departe, preferata mea este „Un om, pe drum de lut”.
Să nu adapi gândirea lumii
Cu vorbe roșii în colț de gând,
Să nu pui zâmbetul luminii
Pe chipul vreunui suflet hâd,
Să nu dai soarele ca dar
Magiei negre-nșelătoare,
Să nu îl chinui în zadar
Pe omul care vrea să zboare.
Să lași să crească fiecare,
Să zburde-n viața asta gri,
Sub semnul unui OARECARE.
Ilustru nume poate fi.
De-o rătăci cu minți de cruce,
Cu teorii ce sparg minciuna,
Vreun geniu blând care tot fuge
Ce-ar prinde-n inimă chiar luna,
Să nu-l alungi, zvâcnind spasmodic
În frici stinghere și amare,
Chiar de-i murdar sau e cianotic,
E un suflet fără alinare.
Și de-l privești, să-l lași să creadă
Că el a cucerit imperii
De stele care or sta să cadă
Și chiar poveștile din ele,
Să-i pui încet, pe mâna stângă,
Un fluture cu alb pe margini,
Și o să vezi că o să strângă
O lume-ntreagă în imagini
Ce-or derula în mintea-i dusă,
Când i-o fi foame sau doar somn,
Despre o iubire cam apusă,
De când era și om, și domn.
Nu pune chip nechipului,
Chiar de îți pare cunoscut,
Dă-i libertatea omului,
Ce-i e final și început.
Nu îi da nume, are unul,
De l-a uitat nu-i vina lui,
Nu spune încet: „Uite, nebunul!”
E doar un om, pe drum de lut…
… dintr-un film mut.
10. Ce alte hobbyuri, pasiuni sau preocupări are Adriana Tîrnoveanu?
Îmi plac multe – să gătesc, să caut obiecte cu suflet în piețele de vechituri, să le curăț, să le dau viață, să le recondiționez și pentru asta chiar voi face niște cursuri de specialitate, începând cu luna octombrie. Îmi place zumba și tot ce înseamnă dans, călătoriile scurte, îmi place să ies cu câinii pe cărări de munte și v-aș duce pe toți la Cascada 7 Scări, locul meu preferat. Îmi place să observ amănuntele lumii din care să scot povești noi, să particip la acțiuni românești care adună oameni care punctează evenimente și tradiții care altfel s-ar uita; să mă implic, când pot, alături de alții, în locuri unde e nevoie de puțin ajutor și despre asta am scris aici, în Marile Speranțe. Iar mai nou, îmi place să încerc a scrie articole pentru revista Catchy și să adaug celor trei deja publicate și altele. Ah, și îmi plac porțile. Voi încerca să decorez una și pentru casa mea.
11. Care a fost cea mai mare provocare a ta de până acum? Dar cea mai mare reușită?
Provocarea aș putea spune că e scrisul. Cea mai mare. Nu mi-aș fi putut permite să mă gândesc la asta cu ani în urmă, pentru că nu știam că pot. Am aflat asta la 43 de ani. Nu așteptați atât, dragii mei!
Reușita stă în faptul că nu am lăsat ca simplitatea vieții, greșelile vechi, rutina și regretele lucrurilor – care nu doar că nu mi-au ieșit cum mi-am dorit cândva, dar le-am mai și generat în acțiuni care m-au bântuit multă vreme – să mă locuiască definitiv. Aș adăuga faptul că m-am descoperit și că, în sfârșit, am trecut peste tracul vorbitului în public, că am lăsat frica deoparte și m-am prezentat așa cum am reușit să DEVIN. Că poveștile mele sunt citite, indiferent că sunt în pagini de ziar, de carte, pe Facebook sau pe blog și că mi-au transformat oamenii cunoscuți și necunoscuți în cititori cu care am pecetluit legături nebănuite, nesperate. M-am întâlnit cu mulți dintre ei în real, altă reușită. Mare.
Reușita CEA MAI MARE sunt toate acestea împreună, este viața mea însăși, relația pe care o am cu soțul meu, care mă sprijină în orice, indiferent cât de insignifiant pare lucrul respectiv; reușita sunt chiar eu, cea imperfectă care a găsit lucruri perfecte pe care să le trăiască. Reușita cea mai mare ar putea fi chiar ziua de mâine, căci, odată prinse hățurile, nu le mai dau drumul, mai ales când am aflat că împlinirile pot veni la orice vârstă. Doar să fii sănătos și să accepți neprevăzutul, care, într-o zi, poate veni ca o poveste în ziarul local.
12. Ce le transmiți concurenților SuperBlog 2016, mai ales celor la prima participare?
Celor care știu mai bine decât mine ce înseamnă SuperBlog-ul nu le doresc decât succes și baftă. La fel și celor înscriși pentru prima dată; însă risc să las o parte din ceea ce am observat, concurent fiind:
Să citească bine enunțurile, dar bine de tot, inclusiv prezentările preliminare; să se documenteze, să nu uite că există un juriu care știe ce a cerut și ce vrea; să nu plece cu prima idee decât dacă nu e banală, să o caute pe cea de excepție; să evite să facă recenzii, să nu scrie trist, dar să pună emoție, poveste și accent personal, indiferent că îi place să scrie abstract, în versuri, SF, alambicat, în puncte și linii și orice mai trece cuiva prin minte.
Să se uite în DEX, fără rușine – eu am greșit de multe ori, spre dezamăgirea-mi proprie- , să dea aspect plăcut textului, preferabil nefranjurat, să nu se supere dacă nu reușesc, să scrie contestațiile dacă se cred nemulțumiți, să intre lejer în joc, căci au șanse egale, pentru că, în definitiv, cuvintele și impresia artistică sunt cele care vor rămâne.
Și să nu uite că, dacă primește o notă mare, toți vor fi cu ochii pe el și va trebui să rămână sigur pe sine, indiferent de dezaprobările din jur. Să meargă până la capăt. Să caute formula de succes, greu, de altfel, de dibuit. Să fie el, un concurent fără egal dintr-un concurs la fel. SuperBlog-ul.
Eu vă susțin, vă mulțumesc și vă țin pumnii! Mulțumesc, Claudia, pentru interviu.
Noi îți mulțumim, Adriana! A fost o plăcere să aflăm mai multe despre tine. Mult succes și spor în toate!
Dana says
Mi-am început ziua citind acest interviu și bine am făcut. Am aflat lucruri noi și despre Adriana, și despre competiție. Felicitări, Adriana pentru toâte împlinirile și realizările tale! Să ai tot mai multe, cât mai diferite, care să poarte cu ele bucurii, ca o avalanșă! ☺
Adriana says
Eu sunt sigură că nu mai era ceva nou pe aici, în ceea ce ne privește, dar tu ești curcubeul cuvintelor, vezi nuanțele peste tot și asta te face specială. Ai avut dreptate, cândva, când mi-ai sugerat ca as putea să bifez o participare din care sigur voi iesi cu ceva bun. Am ieșit cu mult mai mult, iar în plus, s-a dovedit că primăvara a fost cea potrivită, căci de data asta nu aș reuși nici să iau startul, la cât de ocupată sunt. Există un timp pentru tot, chiar și pentru cuvinte și Superblog. Mulțumesc, Dana!
Aguritza says
Am savurat fiecare cuvant din acest interviu! Cafeaua si-a schimbat gustul pe masura ce inaintam in „poveste” si nu pot sa spun decat ca o admir pe Adriana. Mi-ar place sa o vad in fata mea si s-o imbratisez tare, tare de tot. Felicitari pentru realizari, draga mea si iti doresc sa ai parte de cat mai multe momente frumoase in viata.
Adriana says
Asta a fost intenția mea. Să vorbesc ușor, ca și când sunt la o cafea și mai descoperim una-alta. Eu nu pot uita cum te-am descoperit pe tine în Superblog…Nașă și Primăriță de Cremoșani, ca mai apoi sa devii unul dintre acei bloggeri pe care-i admir și numai pentru cuvintele „blogger în acțiune”, dar nu mă supăr dacă-mi mai faci un dans tematic pe faleza. Tu esti nu doar cuvant, ci acțiune și chiar îmi doresc sa ai trofeul Superblog. Eu îți mulțumesc pentru ca ai rupt din timpul tău pentru un semn pentru mine. Te îmbratisez, dar intr-o zi te voi imbratisa la malul mării, dar in extra sezon – visul meu de o viată. Te pup.
Adriana says
Asta a fost intenția mea. Să vorbesc ușor, ca și când sunt la o cafea și mai descoperim una-alta. Eu nu pot uita cum te-am descoperit pe tine în Superblog…Nașă și Primăriță de Cremoșani, ca mai apoi sa devii unul dintre acei bloggeri pe care-i admir și numai pentru cuvintele „blogger în acțiune”, dar nu mă supăr dacă-mi mai faci un dans tematic pe faleza. Tu esti nu doar cuvant, ci acțiune și chiar îmi doresc sa ai trofeul Superblog. Eu îți mulțumesc pentru ca ai rupt din timpul tău pentru un semn pentru mine. Te îmbratisez, dar intr-o zi te voi imbratisa la malul mării, dar in extra sezon – visul meu de o viată. Te pup.
Luminita Pacurar (Mihaila) says
Draga Adriana, sunt ani buni de cand nu a mai stiut nimic despre tine. Intamplator am gasit -o pe Facebook pe Sanda. Acolo am vazut o poza de a ta. Si uite asa te-am regasit pe tine draga prietena. Ma bucur pentru tine. Pentru reusitele tale. Cele mai tare ma bucur ca esti fericita. Interviul ce l-am citit emana numai energie pozitiva. Intotdeauna ai fost ‘a strong person ‘, reusitele tale nu ma suprind. Iti admir curajul pe care l-ai avut cand te-ai aventurat sa scrii, sa iti schimbi viata. Te pup, mereu a ta prietena Luminita.