Interviu cu Ana-Veronica Mircea, autoarea blogului „Ropot de secunde”

Ana-Veronica Mircea, autoarea mai multor bloguri, printre care și Ropot de secunde, cu care a participat la SuperBlog 2013 și s-a clasat pe a cincea poziție a clasamentului, se alătură prezențelor care au făcut cinste concursului nostru. Autoare SF ce a obținut 17 premii de-a lungul anilor pentru scrierile sale, traducătoare a multor volume de succes, printre care trilogia „Jocurile Foamei” de Suzanne Collins, Ana-Veronica Mircea este un superblogger care are multe de spus și un nume pe care dorim să-l regăsim pe coperțile cât mai multor volume. Haideți să aflăm mai multe despre această talentată doamnă din interviul pe care a avut amabilitatea să ni-l acorde.

1. Cine, ce şi cum este, mai presus de toate, Ana-Veronica Mircea?

Ana-Veronica Mircea este… Vero. Despre ea aş putea spune multe şi mărunte, dar, ca să nu lungim vorba, o să reproduc ceea ce am scris pe blogul meu principal, ca să-i zic aşa, ca răspuns la o „leapşă” intitulată „Există un film care să-ţi reflecte viaţa?”

Nu, nu există, dar o să-ncerc să spun cum ar trebui să fie filmul ăla.

Primul episod s-ar putea numi „Fetiţa cu Patru Mame”. Mama, bunica, două mătuşi fără copii. Există şi tata, ca personaj secundar. Fetiţa, singură la părinţi, copil răsfăţat, făcut în pragul bătrâneţii, e totuşi cuminte. N-are la activ decât o singură bătaie, încasată de la bunică, după ce i-a aruncat milieul la care lucra – cu ochelari cu tot – pe fereastră. Mai târziu, ehe, prin liceu, bunicii i se pare că restul familiei îi ocărăşte degeaba singura nepoată: „Săraca fetiţa asta, toţi o persecută!”

Episodul doi: „Azi aici, mâine-n Focşani”. Fetiţa termină facultatea (Institutul Politehnic Bucureşti, Mecanică Fină) în primul an în care nu se mai dau repartiţii în oraşele mari – şi pleacă la Focşani. Acolo îl găseşte pe băiatul cu ochi verzi şi îi place să se joace cu buclele părului lui. Nici prin cap nu-i trece că o să vină o vreme când o să fie aproape chel şi cu puţinul păr rămas tuns perie! Îi place şi că o face să râdă, îi place că pare să aibă răspunsuri pentru toate întrebările pe care şi le-a pus ea vreodată. Nunta „ca-n poveşti” se face în apartamentul mătuşilor. Lipseşte numai bunica, plecată, de vreo doi ani, într-o altă lume. Pe urmă încep „plimbările”: un weekend la părinţii ei, unul la părinţii lui, unul în Focşani – cu nervii de rigoare ori de câte ori duminicile lucrătoare strică programul.

Episodul trei: „Că nu e om să nu fi scris în viaţa lui o… povestire SF”.  Fetiţa – acum tuşa Vero, cum a botezat-o o altă copiliţă, odrasla unui văr – se apucă de scris. Băiatul – poreclit Gheo în blogosferă – o îndeamnă s-o facă, fiindcă ea se tot plânge că nu e bună de nimic. Ia premiul II la un concurs (de proză scurtă SF, organizat de Nemira în 1992) şi îi mai vine inima la loc. Continuă să scrie, atâta timp cât sunt concursuri şi tot felul de reviste SF. Atacă şi o traducere, o povestire pentru almanahul „Anticipaţia”. Vrea să scrie un roman şi începe mai multe, fără să sară mai încolo de primul capitol.

Episodul patru: „Pisica lângă Laptopul Fierbinte”. Tuşa Vero se apucă de tradus, în urma unei întrebări puse mai degrabă într-o doară. După care adună de pe drumuri un pisoi speriat, cu ochi frumoşi (motanul Grişka). Îşi reduce programul de la serviciu la două zile pe săptămână (înainte de a renunţa la el cu încântare, oricum ingineria nu i-a plăcut niciodată) şi stă mai mult pe-acasă. Şi filmul devine un soi de rutină: laptop, pisică dormind alături de el, pe aceeaşi măsuţă artizanală, Gheo venind acasă după ora cinci (motanul îl simte de cum se aude uşa liftului), ca să se instaleze apoi (după un „aţipel”) în faţa calculatorului mai vechi, retragerea în dormitor la două-trei ore după miezul nopţii…

Episodul cinci (pe care-l adaug acum): „Blogurile, dragostea mea”. Tuşa Vero îşi face un blog, şi apoi încă unul, şi apoi încă unul… Şi tot aşa. Că dacă tot e, vorba aia, „gratis, mamă soacră”… Şi pentru că, deh, la serviciu, când avea chef de vorbă, avea la dispoziţie un birou plin, plus colegii din alte birouri, pe când atunci când lucrezi acasă… Tot omul are nevoie de socializare, iar vorbitul cu motanul poate deveni… un precedent periculos! 😛

2. Prezintă-ne, pe scurt, blogurile tale. Cât timp le dedici acestora?

Blogurile mele, adică micul meu imperiu blogosferic? 😀

Bun, o să folosesc şi aici un articol de blog. (Apropo de prima întrebare, Ana-Veronica Mircea e leneşă – se apropie de categoria „muieţi-s posmagii” – motiv pentru care se bucură grozav când găseşte ceva gata făcut.)

– Elucubraţii  e primul meu blog, cu de toate pentru toţi, creat iniţial cu intenţia de a le face reclamă poveştilor şi traducerilor mele. L-am închis, nu mai scriu în el, dar e deschis pentru comentarii şi îi actualizez din când în când link-urile. Oricum a fost afectat – stricat binişor pe ici, pe colo – când şi-a modificat weblog platforma.

– Veronicisme, pe care l-am numit mai sus „blogul meu principal”, a înlocuit Elucubraţiile, e tot cu de toate pentru toţi, dar predomină referirile la traducerile şi povestirile mele.

– Câmpul alb, oile negre se doreşte o completare Veronicismelor. Conţine câte un articol dedicat fiecărei cărţi traduse şi fiecărui text care mi-a fost publicat recent, pe hârtie sau pe net (astea sunt, oricum, relativ puţine). Precizez că articolele despre cărţi nu sunt recenzii, conţin doar poza copertei (cu link la site-ul editurii care a publicat-o), câteva date informative şi, mai nou, câte un scurt fragment – de obicei în forma neredactată, fiindcă n-am timp (şi mi-e şi lene!) să fac comparaţii cu versiunea tipărită şi eventuale modificări; şi, la urma urmelor, poate e chiar mai interesant să rămână aşa 😛

– Veronicisme & Veronicisme s-a numit mai întâi „Talmeş-Balmeş”, fiind o harababură a gândurilor mele, cu precădere a celor care nu se referă la traduceri şi la SF. În toamna anului trecut am decis să nu mai scriu nimic în el, a rămas doar pentru linkuri – la blogurile în care scriu şi la blogurile pe care le citesc cel mai des şi a căror listă ar mai trebui actualizată (îmi place că blogspot ştie să ordoneze linkurile către bloguri în funcţie de data ultimului articol). Pentru harababura gândurilor personale am creat, în locul lui, VeroJurnal.

– Floarea de Loldilal e blogul dedicat primei mele cărţi publicate pe clasica hârtie (sper să nu fie şi ultima!). Înainte de apariţia acesteia, se numea Link-Ping (blog de linkuit şi pinguit) şi-l foloseam pentru a face schimb de linkuri şi pinguri cu toţi amatorii de aşa ceva (am scris despre el la SuperBlog, la proba dedicată parteneriatului în blogosferă).

Link-Ping avea, în aparenţă, trei autori: eu, motanul Grişka şi Mariana (personajul imaginar care semnează articolele de pe blogul Micile Mizerii), şi conţinea (conţine încă) vrute şi nevrute (e dotat şi cu un cuprins), printre care se numără şi o serie dintre povestirile mele SF. Iar de când îi e dedicat cărţii mele publicate i s-a adăugat şi al patrulea autor, motanul Pandalie, personaj din povestea mea „Revelion cu scăunel şi pisică”.

– Micile Mizerii e aşa-zisul meu blog dintr-o lume paralelă, o poveste „cu personaje imaginare, conţinut ambiguu şi sfârşit nedefinit”- formulă pe care am luat-o dintr-un banc vechi, cu Bulă. Iniţial am vrut să fac din Matilda, personajul principal al blogului, un soi de alter ego al mătuşii mele Pia (dacă vreţi s-o cunoaşteţi, aşa cum era, Dumnezeu s-o odihnească, o puteţi căuta pe blogul meu principal), însă am luat-o foarte repede razna şi am transformat-o într-o traducătoare relativ zurlie – mai zurlie decât mine, pe care o pun uneori să înjure în locul meu 

Iar semnatara articolelor blogului, Mariana Ceroniacev, a împrumutat, niţel schimbat, numele unui personaj secundar din povestea mea „Sfinte Dumnezeule!”, Marana Cerioniacev – o anagramă a numelui meu. Şi, între noi fie vorba, când mă uit acum în oglindă mă gândesc c-am fost pocită la gură când am numit-o „planturoasa doamnă Marana”! 😀

– VeroVers conţine versurile mele, scrise, în marea lor majoritate, între 16 şi 24 de ani. Printre ele se strecoară din ce în ce mai multe poezii recente, plus versurile peste care am dat prin cărţile traduse şi pentru care n-am găsit tălmăciri gata făcute.

– Idei Înghesuite conţine citate scurte, poze care mi se par haioase, cugetări personale succinte, bancuri şi oarece creaţii personale mini, cu formă fixă (microtexte = texte de câte 140 de caractere, inclusiv spaţiile; sextete = texte din câte şase cuvinte; haiku) – şi altele.

– Cum vă place e povestea mea interactivă, în care scriam la început câte un episod pe săptămână. Dar am lăsat-o şi aici [mult] mai moale, din lipsă de cititori şi, mai ales, de timp. (De fapt, stă „pe chituci” de destul de multă vreme).

– Mustăţi lungi, gheare lungi e blogul motanului meu Grişka. Am preluat titlul din „Balada Motanului”, de Nichita Stănescu.

– Mustăţi lungi, gheare lungi – o altă poartă către lumea unui motan a stat multă vreme numai cu o singură postare, fiind, de fapt, creat pentru ca motănilă al meu să aibă o identitate şi pe blogspot, platformă preferată, la vremea respectivă, de mulţi posesori de pisici. Nu cred că are cititori, nici măcar nu mă ostenesc să-i verific statisticile, dar în ultima vreme plasez pe el, din an în Paşti, dubluri ale articolelor de pe celălalt blog al cotoşmanului.

– Ropot de secunde, ultimul creat, numit mai întâi GândVis şi încropit pentru a face faţă unei toane (a altcuiva, nu a mea) a devenit mai nou blogul Matildei (nume împrumutat de la personajul meu preferat din Micile Mizerii), cu care am participat astă-toamnă la SuperBlog. Îl păstrez mai mult pentru reblogări şi advertoriale (dacă mă voi gândi să scriu aşa ceva şi voi găsi clienţi), pentru, eventual, alte participări la SuperBlog şi pentru cine ştie ce-o mai fi să fie.

Deşi am atât de multe bloguri, nu le dedic prea mult timp. Scriu la intervale neregulate, când pe unul, când pe altul, după cum mi se năzare, iar articolele mele sunt, de obicei, scurte. Mai nou, am descoperit că pot câştiga timp închizând comentariile; ca feedback, mă mulţumesc cu „like”-uri din partea celor cărora le-a plăcut articolul respectiv.

3. Ce a însemnat pentru tine SuperBlog? Cât de greu este, pentru o scriitoare consacrată, să introducă în textele sale elementul publicitate, să scrie advertoriale?

Fără falsă modestie, nu mă consider o scriitoare consacrată; o s-o fac după ce-o să scriu şi-o să public un roman 🙂

SuperBlog a însemnat, pentru mine, în primul rând, altceva, o rupere a monotoniei activităţilor mele.

În al doilea rând, am vrut să văd în ce măsură pot scrie pe gustul unor jurii alcătuite din oameni care nu sunt nici scriitori, nici ziarişti, nici critici literari, nici fani SF înrăiţi; pentru că, de fapt, aceştia sunt oamenii care cumpără cărţile, marele public căruia trebuie să se adreseze un scriitor.

Introducerea elementului publicitate nu e o problemă, n-aş zice că se încadrează la capitolul dificultăţi. M-am simţit oarecum „handicapată”, ca să zic aşa, doar fiindcă n-am avut timp să scriu articole lungi, preferate, din câte am reuşit să-mi dau seama, de unele jurii. Şi fiindcă nu-mi place să scriu articole siropoase – am avut impresia că preferinţele unora s-au îndreptat şi către ele.

4. Din perspectiva unui simplu cititor, proza SF şi poezia aparţin de registre scriitoriceşti complet diferite. Cum reuşeşti să le îmbini?

Nu le îmbin! 😀 La mine fiecare are pătrăţica ei. Nu scriu SF  în versuri. 🙂

În schimb, scriu alţii, pe care i-am tradus, aşa cum am tradus şi versuri inserate în romane şi povestiri SF. Cu alte cuvinte, îmbinările nu-mi aparţin. Eu le-am tradus doar, ocazional. 🙂

5. Am văzut că ai tradus numeroase volume pentru mai multe edituri. Care este cartea pe care ţi-a plăcut cel mai mult să o aduci în limba noastră şi, totodată, care este titlul sau autorul a cărui traducere ţi-ar încununa cariera de traducător? 

Cel mai mult mi-a plăcut să traduc seria Jocurile Foamei, în sensul c-a fost, cred, cel mai uşor de tradus 🙂

În ceea ce priveşte conţinutul poveştii traduse, e greu de spus, dar aş zice totuşi, cu o oarecare şovăire, că mi-a plăcut cel mai mult şi mai mult James Dean, Rebelul: O Biografie Alternativă (The Rebel: An Imagined Life of James Dean) de Jack Dann, apărută la editura Millennium Press, pe vremea când era un „imprint al editurii Tritonic”.

Nu mi-am pus problema încununării carierei, nu-mi vin în minte, în sensul ăsta, niciun titlu şi niciun autor anume. Nu m-am apucat de tradus cu gândul de a mă alege cu o carieră de succes, mi-am dorit doar să pot câştiga bani făcând ceva care-mi place; şi tot asta-mi doresc şi de acum înainte.

6. Care sunt proiectele în desfăşurare? La ce carte lucrezi în prezent?

În chip de autor, nu lucrez la nimic, totul e pe chituci. Dar intenţionez să-mi mai fac, cât de curând, timp pentru scris. Poate c-o să m-apuc în sfârşit de romanul Corespondent de Război, al cărui prim capitol stă de mult pe blogul meu (http://anaveronica.wordpress.com/2011/05/06/inceput-de-roman-corespondent-de-razboi/).

La capitolul traduceri, am pe masă The Way of Kings (de Brandon Sanderson).

7. Care este autorul tău SF preferat şi care dintre scrierile acestuia îţi sunt cel mai aproape de suflet?

Autorul meu SF preferat e, de vreo 20 de ani încoace, Serge Brussolo. Îmi plac toate scrierile lui – toate cele pe care le-am citit, evident.

Şi, relativ mai nou, îmi place George R. R. Martin. Şi pe el l-am descoperit cu mulţi ani în urmă, când am citit „Regii Nisipurilor”, şi m-am grăbit să mi-l trec pe lista autorilor preferaţi. Însă acum ceva mai bine de doi ani mi-a căzut cu tronc seria Cântec de Gheaţă şi Foc, care-mi stătea de mult prin bibliotecă, dar căreia i-a venit rândul la citit când am primit de tradus o bucată din al cincilea volum al său, Dansul Dragonilor. Şi mi-ar plăcea dacă mi-ar mai pica de tradus ceva din continuarea ei, deşi corelarea cu traducerile romanelor precedente e o muncă… năucitoare.

8. Vorbeşte-ne despre opera ta şi recunoaşterile obţinute. Ce scriere de-a ta ne recomanzi să citim?

„Opera mea” se rezumă la o serie de povestiri SF, unde SF trebuie tradus mai degrabă prin ficţiune speculativă. Recunoaşterile au fost premiile obţinute (vreo 16) între anii 1992-1999, plus unul în 2005 (cred), pe la diverse concursuri şi concursuleţe; plus publicarea volumului Floarea de Loldilal în colecţia Nautilus a editurii Nemira.

Scrierile mele care-mi plac mie cel mai mult sunt „Râpa amăgirilor”, „Sfinte Dumnezeule!” şi „Slujbă temporară”, incluse, toate, în volumul mai sus amintit. A, şi „Între lumi”, cea cu care am luat premiul din 2005, scrisă, după cum cerea concursul, drept continuare a povestirii lui Sergiu Someşan „Aproape Îngeri”, pe care-o puteţi citi aici (http://sergiusomesan.wordpress.com/2007/02/05/aproape-ingeri-2/). Iar „Între lumi” se poate citi aici (http://www.rosf.ro/ro/content/view/25/35/) sau pe blogul meu (http://anaveronica.wordpress.com/povestiri-sf-f/intre-lumi/).

9. Spune-ne câteva cuvinte despre Grişka. Cum i-a venit ideea să-şi facă blog? 😀

Apariţia lui Grişka în viaţa mea 🙂 a fost anunţată pe blogul Elucubraţii, singurul pe care-l aveam pe vremea aia. Ca urmare, am fost invitată să scriu pe Pisi-Blog, care a fost domiciliul virtual al motanului până la sfârşitul lunii septembrie 2008, când l-am înscris la un concurs organizat de Whiskas. Atunci şi-a făcut blog sperând că aşa o să adune destule voturi ca să aibă şanse la premiu, dar a eşuat cu brio… 😀

10. Am văzut pe blogul tău, în articolul în care menţionai că SuperBlogul te-a albit, o frumoasă fotografie cu tine în variantă piele-roşie. 😀 Sau mai degrabă hippie? Împărtăşeşte-ne povestea acestei fotografii şi vorbeşte-ne despre acele vremuri în care îţi purtai părul lung despletit, cu cărare pe mijloc.

Era piele-roşie! 😀

Fotografia e făcută în 1983 sau 1984 (mai degrabă în ΄84, judecând după lungimea părului), într-o seară, după ce mă spălasem pe cap, în camera (dintr-un apartament de patru) primită de soţul meu de la fabrică – unde mă mutasem şi eu cu vreun an în urmă, după căsătorie. Cred că ideea cu pieile roşii ne venise de la capotul meu multicolor, care aducea oarecum a veşmânt indian. (Îmi pare rău că pe vremea aia nu făceam poze color, ci doar alb-negru, că de-alea ştiam noi să developăm.) Bentiţa era cordonul unei bluze, ale cărei culori se potriveau cu ale capotului cam ca nuca-n perete, dar, poza fiind alb-negru, nu conta. Iar pana… nu mai ştiu exact… cred c-o folosea bărbăţelul meu ca să scuture praful de pe pânzele pe care şi le pregătea pentru pictat.

Oricum, altminteri nu purtam părul cu cărare pe mijloc, ci cu cărare într-o parte (pe dreapta, pe stânga – mi se năzărea din când în când s-o schimb), prins cu una sau două agrafe, cât să nu-mi cadă-n ochi. Nu mi-am făcut niciodată coc, fiindcă habar n-am cum se face şi nici n-am fost tentată să învăţ – când m-am săturat de plete în vânt m-am tuns.

Despre vremurile de atunci, ce să vă spun? Vremurile tinereţii au întotdeauna frumuseţea lor, aceeaşi în toate epocile!

11. Dincolo de spectrul scrierilor şi al cărţilor, care sunt plăcerile, pasiunile şi nostalgiile tale? Ce muzică asculţi, ce filme îţi plac, ce mâncare preferi? Ce visuri comune nutresc Matilda, Mariana, Grişka şi Vero, ce elucubraţii fericite se întrevăd la orizont?

Nu mă omor ascultând muzică – prefer să fie linişte când traduc. Dar îmi plac muzica progresivă, muzica folk şi cea country; şi muzica de operă – nu neapărat în ordinea asta.

La capitolul filme, prefer comediile. Şi filmele SF – dacă SF-ul nu e doar pretext pentru bătaie şi sex.

Cât despre mâncare, sunt mofturoasă (am scris şi despre asta într-un articol pentru SuperBlog) şi nu-mi place să gătesc. Prin urmare, mâncărurile mele preferate sunt friptura (depun oricând mărturie că, dintre legume, cea mai bună e carnea de porc! 😀 ), cartofii prăjiţi, ochiurile, omleta, pizza (iese foarte bună şi dac-o faci în cuptorul cu microunde, cu o juma’ de lipie pe post de blat), spaghetele cu brânză… Îmi plac şi sarmalele, şi chiftele – cu condiţia să nu le fac eu; decât să le gătesc, mai bine mă lipsesc. Şi-mi plac dulciurile, mai ales dacă-s cu ciocolată.

Plăceri?… Ei, dacă sunt sănătoasă, tot ce pot face fără să „degenereze în muncă” e plăcere.

Pasiuni?… Trândăvia sau dolce farniente, ca să sune mai savant 🙂

Nostalgii?… Regret că femeile nu mai ies la pensie la 55 de ani! 😀

Visuri comune nutrite de gaşca de avataruri de mai sus, elucubraţii fericite la orizont?… Păi, romanul ăla sau poate mai multe romane şi… ştiu eu? Poate o pensie mare – unde „mare” e partea încadrabilă în capitolul „elucubraţii” 🙂

Mulțumim, Ana-Veronica Mircea!