Interviu cu Olimpia Săpunaru alias Alma Nahe

Dacă ați urmărit competițiile SuperBlog din ultimii ani, cu siguranță ați remarcat-o pe protagonista interviului de astăzi. Bloggeriță, actriță, păpușăreasă – marionetistă, artist handmade și… multe altele, Olimpia Săpunaru alias Alma Nahe ne-a obișnuit cu un stil aparte, criptat în metafore, care s-a și dovedit a fi varianta câștigătoare în Spring SuperBlog 2015, când a obținut locul al doilea. Cine este Olimpia Săpunaru? Dar Alma Nahe? Vă invităm să le cunoașteți pe amândouă în rândurile de mai jos:

1. Scriai undeva, pe blog: “Eu una (deși sunt mai multe eu), reușesc să îmbin toate lumile în care mă regăsesc”. Cine este Olimpia Săpunaru și cine este Alma Nahe?
… Stai să mă adun!?… Nu știu de unde începe Alma Nahe în Olimpia Săpunaru. Cu ce cuvânt, adică. Poate că începe cu o interjecție și se continuă apoi cu o stradă invizibilă care duce către un uriaș parc de joacă, Alma asta. Și, în tot acest timp, Olimpia adoarme (un) frumos într-o menajerie de sticlă, să zicem. Deși e și-un elefant de piatră pe-acolo. Dar ele se îmbină pe undeva, cum ziceai că ziceam.
Uite, ieri, spre exemplu, Olimpia a rămas fără tutun și s-a dus să-și cumpere. Ca și în alte zile (mai întotdeauna!) a intrat în magazin cu două, trei minute înainte de închidere. N-a găsit nici acum ușa închisă, îi iese mereu jocul ăsta contracronometru. Dar pe distanțe scurte. La ieșire, s-a uitat înspre cer, i-a zâmbit cuiva, acolo sus, numai de ea știut și care, în loc de ochi, are două stele — din Triunghiul de vară, Deneb și Vega (Altair se ascunde întotdeauna după blocuri) —, iar de-aici încolo, în drumul înapoi, spre casă, toate gândurile au întruchipat-o pe Alma.
Alma e de cursă lungă. Unde este ea nu există timpi de mișcare, ci un incomplet dicționar al mișcării, o carte în care se tace și un Dum(nezeu) pe care îl prinde, din când în când, fumând.
Și de data aceasta, Alma a furat o imagine din lume și, aproape cu evlavie, a înrămat-o într-un gând:
„În fiecare noapte mi-am luat câte ceva de la suflet sau mi-a fost luat, și o spun așa, în incertitudinea asta, fiindcă nu știu exact cum se ia, când și de unde. Dar diminețile știam deja că dacă rupi din ceva-ul ăsta invizibil, o faci numai și numai fiindcă nu știi cât (mai) e și nici până unde se (va) întinde și nu s-ar cunoaște că se împuținează…”
Pe undeva, în lumea asta, te salvează, cred, cel mai mult, simțul artistic. Te protejează, în pofida vieții, a morții. Te salvează chiar și de tine! Dar ce te faci când nu știi că-l ai? Dar ce știu eu? Poate că e în fiecare, dar nu cu numele…
Alma e un hoinar notoriu, în timp ce Olimpia, cu răbdare, așteaptă. Într-un fotoliu portocaliu. Cam așa e cu ele două…
Răbdare și tutun, deci, unde răbdarea e Olimpia, iar Alma tutunul.
Poate că ai așteptat, întrebând, un răspuns ferm precum ăsta: Olimpia e cu materialul, Alma cu spiritualul. Dar n-aș fi putut spune asta fără să nu fac o nedreptate. Uneori, Alma câștigă mai mulți bani decât Olimpia. Spre exemplu, la SuperBlog. (Zâmbet) Dar, de cheltuit, îi cheltuie Olimpia. Iaca, se îmbină lumile! Q.e.d.

2. Deja numeri mai multe participări la SuperBlog. Ce te atrage la această competiție și ce consideri că s-a schimbat (dacă s-a schimbat) de-a lungul timpului?
Număr, număr! Unii numără participări, alții numără bani. (Zâmbet)
Anul ăsta am numărat și eu. Bani! Asta mă atrage, în primul rând, partea materială. Dar, totodată, tărâmul ăsta al publicității online. Nu e un secret că nu-mi place deloc cum vor firmele să le promovezi produsele. Chiar dacă unii dintre sponsorii SuperBlog s-au mai „deschis” și către alt tip de promovare, diferit de cel clasic (în care scrii o recenzie cu patos, cu aplomb și cam atât), schimbarea nu e atât de ușoară precum pare. Dar asta și pentru că nu rămân aceiași sponsori de la o ediție  SuperBlog la alta, care, împreună cu noi, ar putea experimenta și alt tip de publicitate. Însă, e de înțeles că-s temători.

3. Te-ai clasat pe locul secund în Spring SuperBlog 2015 – cel mai bun rezultat de până acum. Care crezi că a fost “secretul” acestei reușite, în cazul tău? Ce consideri că te-a diferențiat de ceilalți participanți?
Păi, cred că m-a diferențiat de ceilalți, în primul rând, un punct primit în urma unei contestații. Un punct despre care, dacă e să fiu aceeași Alma, aș spune, fără menajamente, că a fost „dăruit” în zeflemea. Dar, hai să fiu Olimpia și să… Amețim lumea cu astea două personaje, dar tu ai început interviul așa! (Zâmbet)

Punctajul obținut la fiece probă în parte nu a fost mai mare ca în celelalte dăți. Nu mi-am modificat modul de abordare al cerințelor probelor, ci am făcut ceea ce am făcut și în cazul celorlalte participări în acest concurs. Pentru mine, produsul netestat e un cuvânt. Și atunci l-am tratat ca atare.
Așadar, concluzionând, m-a urcat pe locul secund… (aici se aud în capul meu tobe, surle, trâmbițe)… Zău că nu știu ce altceva! Jur!

4. Ești actriță, păpușăreasă-marionetistă și susții cursuri de actorie. Cum ți-ai descoperit vocația pentru această profesie cu atâtea valențe? Unde și în ce spectacole te putem vedea? Care este rolul tău preferat (din cele jucate până acum sau din cele pe care ți le-ai dori)?
Mi-ar plăcea să am toate răspunsurile în legătură cu acest aspect, dar nu le am. Am câteva însă, adunate în cei peste 20 de ani de profesie.
Mai întâi mi-am descoperit valențele de spectator de teatru. Apoi, pe cele de spectator activ al spectatorului așezat în scaun. Nu sunt încă actriță! Încă studiez! Oameni, tipologii, locuri, vise etc. Adică, eu consider că, spre deosebire de alte profesii — spre deosebire de cea de electrician, de exemplu, unde trebuie să ai cunoștințe clare ca să nu te scurtcircuitezi și nu contează unde o profesezi, atâta timp cât ai cunoștințe de fizică elementare — profesia de actor e mai păcătoasă: contează unde o faci, cu cine ș.a.m.d. și te scurtcircuitează de nu te vezi, oricât de multe cunoștințe crezi că ai avea.

Mi-a plăcut să fiu „Logodnica” din „Transfer de personalitate”, în regia lui Mihai Lungeanu, care a descifrat scriitura complexă a lui D.Solomon punând-o într-o ecuație simplă pentru spectator și anume că viața e un cumul nesfârșit de funcții: funcția de iubit, funcția de logodnică etc.
Am jucat mai demult într-un film artistic „Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”, rolul „D-na Soare”, o profesoară de liceu, în regia lui Cătălin Mitulescu. „Am jucat” e un fel de-a spune, deoarece, într-un final, producătorul a decis ca acele scene cu mine (vreo trei la număr) să pice la montaj, pe motiv că una nu se încadra în epocă (epoca ceaușistă), căci acțiunea ei se petrecea într-un laborator, pe o catedră. Doi profesori (eu și încă un actor din figurația specială) făcând sex lângă bustul lui Lenin. Lenin cădea, se spărgea și de-aici izbucnea întreg conflictul filmului. Mda, m-am încadrat grozav la capitolul film! Dar, firește, experimental vorbind, a fost interesant.
Ar mai fi de menționat și prezența mea în serialul „La Bloc”, Sezonul 9, episodul 4. O prezență mai „vocală”, căci ProTv reia de vreo 9 ani încoace serialul, de nu are cum să mă rateze nicio generație nouă de proteviști.  Mereu mă trezesc cu câte un vecin mândru că m-a văzut la TeVe.
Am jucat din toate câte puțin, nimic memorabil pentru omenire, cel mai probabil, dar cu siguranță o cutiuță frumos desenată cu amintiri, emoții și senzații. În actorie nu știi niciodată unde e malul. Eu nu-mi păstrez niciodată energie ca să mă întorc și să descopăr că nu e tocmai ce credeam eu că va fi în legătură cu acel mal, merg tot înainte, „mândru pion ieri”.
Revenind în prezent, cel mai recent spectacol în care joc e „Cerșetor și prinț”, după o idee de Mark Twain, în regia mea. Un spectacol de animație destinat atât copiilor, cât și adulților. Ca să mă vedeți, trebuie să veniți la Focșani, la Teatrul Municipal „Mr. Gh. Pastia”.
Cât despre faptul că susțin un curs de actorie, adevărul este că el mă susține pe mine. Financiar. ( Zâmbet) Deși, nu întotdeauna! Sunt multe de zis aici, dar interviul nu este sau nu ar trebui să fie despre Olimpia Săpunaru în general, ci despre Olimpia sau Alma la SuperBlog, așa că am scrutat orizonturile întrebărilor cât să nu trec în pielea goală pe lângă ele.

5. Să zicem că ești regizorul SuperBlog. Cum ți-ai îndeplini această misiune? Cum ar arăta, în viziunea ta, punerea în scenă a competiției, cine ar fi actorii, ce s-ar întâmpla în culise și ce așteptări ai avea de la public?
O să încerc o paralelă. Lucru știut (sau nu), în teatrele din București, regizorii cunoscuți preferă să lucreze cu același „efectiv” de actori. Fie fiindcă știu ce le poate „pielea”, fie că e o „rețetă” sigură pentru criticii de teatru, fie că multe altele. În teatrele de provincie se lucrează cu ce actori găsești acolo angajați sau colaboratori.
Asta se întâmplă și cu SuperBlog, e un „teatru de provincie”.  Nu cred că m-aș descurca ca regizor al acestei competiții, fiindcă dacă aș elimina actorii care nu-mi plac din distribuție, fie pentru că nu sunt prieteni cu limba română sau din alte motive care mi s-ar putea năzări, aș rămâne fără actanți. Sunt puțini cei cu care aș da drumul producției scenice ca să treacă rampa.
În plus, nu există un public propriu-zis SuperBlog, ci doar admiratori ocazionali, care urmăresc evoluția câte unui „actor” îndrăgit.
Ce-ar fi de făcut totuși, fiindcă spectacolul trebuie să aibă loc? Păi, aș lăsa actul, cel al scriiturii, la liberă abordare. Oricum, cei ce citesc și notează sunt subiectivi și nu țin cont aproape deloc de cerințele proprii. Astfel actul sublim al „creativității” s-ar manifesta fără „chingi” și s-ar supune de „bună voie” subiectivității, fără discuții.
Cei ce notează expunerea ar fi, în acest joc pe care l-ai propus, producătorii, care, investind, vor să audă pe scenă numai ce vor ei. Numai că, din păcate pentru această competiție, uită că în sala de spectacole nu sunt numai ei.
A, și să nu uit, aș elimina din start un mare sponsor, care nu se dovedește a fi la fel de mare și atunci când vine vorba de premii. Nu îi spun numele, fiindcă v-aș face un deserviciu vouă, regizorilor de drept. Și nu se cade. Dar cu siguranță că, oricât de criptică sunt eu, acum a înțeles toată suflarea SuperBlog despre cine-i vorba. (Zâmbet)
Dar nu sunt eu regizorul, ce bine!

6. Am văzut pe Facebook că ai îndemânare nu doar la condei, ci și la meșteșugit diverse obiecte hand-made – mărțișoare, păpușele, vase, felinare etc. Ce reprezintă acestea pentru tine? Sunt o formă de artă, hobby sau afacere?
Nu știu ce e! Un alt dans al mâinilor.

7. Care este cel mai dificil lucru pe care l-ai reușit vreodată? Ce dorință visezi să ți se împlinească într-o bună zi? Te rugăm să ne menționezi trei aspecte mai puțin cunoscute despre tine.
Să stau 9 luni în burta cuiva cred că a fost cel mai dificil lucru reușit.
Asta cu dorințele e a’ mai ușoară dintre întrebări, că ține de putințe. Dar mi-aș dori, cel mai mult și mai mult, dintre atâtea câte mi-aș putea dori pe acest pământ, să mă sting frumos, fără dureri, în somn.
Trei aspecte mai puțin cunoscute despre mine? Hm…
Unu! Că am avut un clasor de timbre, dar nu știu când și unde l-am pierdut.
Doi! Că am o „listă a lui Schindler” cu vietăți pe care le-am salvat, printre care și oameni.
Trei! Că am omorât și eu fluturi și plante pentru insectare și ierbare pentru o notă de 10.
Exact, ați ghicit! Aspectul „doi” era ca să îndulcesc aspectul „trei”.

8. Conform rezultatelor la ultima probă din Spring SuperBlog 2015, ai câștigat rolul de blogger partener în viitoarea ediție, cea de toamnă, SuperBlog 2015. Vei accepta acest rol? Și, dacă da, cum intenționezi să-l “interpretezi”?
Secret! Mai bine suflu într-o păpădie decât să spun!

9. Ce le recomanzi bloggerilor participanți la SuperBlog? Dar sponsorilor/juriului? Dar nouă, organizatorilor?
Căutați printre rânduri la întrebarea cu numărul 5!

10. În calitate de actor și blogger, ce asemănări și diferențe remarci între comportamentul celor cu care interacționezi online și respectiv offline? Unde sunt mai multe “măști” și care sunt mai greu de descifrat?
Măștile apar odată cu conjunctura în care te afli. În offline, măștile apar scriind. În online, vorbind. Nu cred că există acel „fără mască” decât atunci când ești singur, în chiloți (sau fără) în căsuța ta de povești. Cu cel mult o pisică prezentă sau un câine, un țânțar, o muscă, un gândac de bucătărie. (Zâmbet)
Sunt mai multe tipuri de măști, desigur, dar cea mai importantă mi se pare masca de protecție față de urâtul lumii ăsteia.

Întrebări din „public” – Cristina Lincu:
11. Probabil că ai obosit să tot fii întrebată de ce „Almanahe(r)”, însă pentru cei care poate încă nu știu, te-aș ruga să ne (mai) spui (o dată). .
Nu am obosit și nu am spus în clar niciodată, așa, în public. Când mi-am ales pseudonimul „almanahe”, cuvântul reprezenta o greșeală de exprimare a unui politician. „Care este” știm, nu mai zic! Ce mai reprezintă el azi? Nu politicianul! Cuvântul!
Ei, vedeți?! Poate că nu e ușor să schimbi lumea, s-o faci mai bună sau s-o ajustezi pe măsura nevoilor tale. Dar cu un cuvânt poți să faci ce vrei! Poți chiar să-l reabilitezi.
În ultima vreme a apărut și un „r” între paranteze. „Alma”, în limba spaniolă înseamnă suflet, „naher” s-ar traduce în germană prin „lângă”. Așa s-a nimerit.
Dar poate fi și un „r” de la reclamă. Un fel de avertisment că pe blogul meu apar și reclame. Cică dă bine printre cititori să le spui dinainte.

12. Blogul tău este atipic. Cred că ești cea mai în măsură să îți definești stilul. Care este reacția cititorilor tăi de fiecare dată când postările tale sunt adevărate metafore, uneori criptice? Le oferi „chei” de înțelegere a textului?
Eu nu sunt blogăr, nici blogul meu nu e blog! E un loc în văzul lumii unde mă vindec de lume. Bine, nu știu cât mă vindec, căci nu știu exact cât mă dor, dar… În loc să merg la medic sau să mă pulverizez în Univers sub formă de gânduri, mai bine mă împart în cuvinte. Cuvintele rezonează diferit în fiece receptor, de aici și zornăitul cheilor sau stângăcia celui căutând în grabă în mănunchiul lor pe aceea care ar deschide ușa percepției.
Deci, nu ofer cheia, dar ofer un mănunchi cu chei. Unii stau să verifice potrivirea în broască, alții sar (ca o broască) și pleacă cu senzația. Oricare ar fi ea.

13. Evoluția ta la SuperBlog este una extraordinară, desfășurată pe parcursul a 5 (?) ediții. Ai rămas fidelă propriului eu, tratând subiectele oferite de sponsori în manieră inedită. Crezi că percepția și deschiderea advertiserilor s-a schimbat de-a lungul timpului? Sunt cu toții deschiși să li se ofere articole scrise în alte registre (inclusiv vers alb)?
Sunt 4 ediții (nu 5!) la care am participat și doar trei în care am mers până la capăt. Două ediții lungi și una scurtă. Ei, în asta scurtă am prins locul 2. E extraordinar? Cred că e! Pentru portofel a fost și mai extraordinar! Mai ales că am câștigat și una dintre probele care oferea un premiu în bani.
În ce privește „deschiderea” sponsorilor, repet — am spus și mai sus — nu lipsește cu desăvărșire, dar nici nu cred că vor vedea prea curând o oportunitate în a se scrie „altfel” publicitate. Ei nu văd — așa se vede de la mine — în participantul la SuperBlog nimic altceva decât o căutare pe „gugăl”.
Adevărat, sunt și excepții! Aș fi nedreaptă să nu admit, însă mi-aș dori să fie și mai mulți vizionari.
Dar toate la timpul lor, cică! Deși, dacă mama mea era electronist și nu gestionar la o fabrică de confecții, smartphone-ul ar fi apărut nu numai în viziunile unui copil de 5-6 ani, ci acum 35 de ani. Ce-i drept, unchiul meu era pasionat de electronică, dar lui nu i-am povestit nimic din vedeniile mele. (Zâmbet) Nenumărate sunt căile!

14. Cu care dintre sponsori „te-ai înțeles” cel mai bine de-a lungul edițiilor SuperBlog la care ai participat? Cum îți motivezi alegerea?
Vrei să mă joc cu ghilimelele lui „te-ai înțeles”? Nu m-am înțeles cu niciunul dinainte, am luat punctaj mare pe merit! (Zâmbet)
Lăsând gluma pe margine, să știi că nu am interacționat cu cei care sponsorizează, nici în particular, nici în public. Mai deloc. Nu se pun contestațiile, da?!
Dacă făceam asta, poate luam locul 1, mai știi?! (Zâmbet)