Interviu cu Raluca Uluiteanu, autoarea blogului „Raluka fa-te auzit”

Este bloggeriţă de aproape 7 ani şi alături de SuperBlog din 2008. A participat la toate ediţiile concursului şi chiar dacă uneori a primit note mici pentru articole în care şi-a pus speranţe mari, a continuat lupta. Crede în vise împlinite şi în poveşti frumoase, este blândă, caldă şi veselă, este Raluca Uluiteanu. Dragi superbloggeri, haideţi să aflăm mai multe despre această superbloggeriţă veterană, autoarea blogului “Raluka fă-te auzit”. Bis!

1. Prezintă-ne-o, te rugăm, pe Raluca. Vrem detalii despre cine, ce şi cum eşti, atât cât te lasă inima să ne spui. 😀

Să mă prezint. Eu sunt Raluca şi nu prea îmi place să vorbesc despre mine. 😀 Sunt câte puţin din toate: copil, femeie, blogger. Sunt o fire liberă, zăpăcită, veselă şi mai ales visătoare. Iubesc viaţa şi îmi place să râd mult. Din orice. (Tocmai am început să râd. 😛 ) Îmi place zumba, îmi place să călătoresc, să fac multe fotografii, să citesc… Îmi place să împărtăşesc pe blogul personal ideile mele, bucuriile mele, trăirile mele. Am o soră mai mică, studentă la medicină, căreia îi “fur” uneori cursurile să le citesc şi să mai învăţ şi eu câte ceva.  Îmi place, îmi place să învăţ ceva nou, frumos şi folositor întotdeauna.

2. Aruncând o privire peste arhiva blogului tău, am avut frumoasa surpriză să constatăm că acesta are aproape 7 ani vechime. Ce înseamnă acest blog pentru tine, cât timp îi dedici şi cât din tine investeşti în el? Cum vezi viitorul blogului tău?

7 ani… ce repede au trecut. La început a fost o curiozitate. Foarte curând s-a transformat în mare pasiune şi acum este poate cel mai frumos lucru din viaţa mea. Am pus şi pun foarte mult suflet în tot ceea ce scriu. De fapt… blogul este însuşi sufletul meu. De vreo două ori am fost certată că scriu articole mult prea personale, dar cred că exact acesta este farmecul unui blog personal. Nu există zi în care să nu intru pe blog, chiar dacă nu scriu un articol, măcar să văd câţi vizitatori am sau dacă am primit comentarii. Îmi doresc ca pe viitor să am conţinut de calitate, câţi mai mulţi cititori care să revină de fiecare dată cu plăcere pe blogul meu şi să mă fac auzită mult timp de acum înainte.

3. Povesteşte-ne despre filmul “Raise your voice” şi modul în care acesta ţi-a influenţat viaţa.

Spuneam că sunt o persoană visătoare. Acest blog este un vis, un vis frumos care s-a împlinit.  Prin 2007, am văzut la TV filmul “Raise your voice” (2004). Este un film despre un vis, despre curajul şi puterea de a merge mai departe, indiferent câte piedici întâlneşti în drumul tău. Filmul m-a inspirat, mi-am făcut cont pe blogspot imediat şi am scris câteva rânduri despre visuri şi lupta pentru împlinirea acestora. Puţinele vizualizări mi-au dat încredere în mine şi am mai scris. M-am făcut auzită şi aşa viaţa mea s-a schimbat în bine. Ştiu că visele pot deveni realitate, dacă cred suficient de mult în ele şi fac demersurile necesare pentru a le împlini.

4. Eşti alături de SuperBlog încă de la prima ediţie a competiţiei, din anul 2008, remarcându-te printr-o prezenţă discretă şi constantă. Ce anume te-a ţinut aproape de acest concurs, care sunt motivele pentru care an de an, ediţie de ediţie, ne eşti alături?

În 2008 nu ştiam prea multe despre blogging sau despre IT. Dar voiam să învăţ. Şi am învăţat multe lucruri bune şi frumoase, lucruri care m-au ajutat să mă dezvolt, să cresc. Am cunoscut oameni frumoşi în online, dar şi în offline, şi mi-am făcut prieteni. Şi toate astea m-au făcut să revin ediţie de ediţie.

5. Competiţia SuperBlog a avut parte, ca orice competiţie cu mulţi participanţi, de situaţii, momente mai tensionate, dispute între participanţi. Cum ai reuşit să te ţii departe de aceste situaţii? Şi, dacă nu suntem indiscreţi, câte contestaţii ai făcut, în total, de-a lungul participărilor tale la SuperBlog?

Contestaţii… uff, sincer nu mai ştiu. Am făcut câteva. În ediţia 2013 am avut dubii la un moment dat între a face o contestaţie şi a renunţa. Nu sunt genul care să renunţe la ceva drag, însă primisem o notă mult prea mică… şi nu exagerez… fix la articolul în care am pus întreg sufletul meu şi marele vis. Aşa că am făcut contestaţie. Şi a ieşit bine. Nu-mi place tensiunea, cu atât mai puţin disputele. Din acest motiv am încercat (şi reuşit) să stau deoparte. SuperBlog este o competiţie, însă mai mult de atât este evenimentul online care oferă persoanelor cu aceeaşi pasiune (bloggingul, evident) oportunitatea de a se cunoaşte, de a socializa, de a se împrieteni.

6. Luând în considerare faptul că ai fost de la bun început alături de SuperBlog, cum apreciezi evoluţia în timp a concursului? Care a fost, din punctul tău de vedere, cea mai dificilă ediţie SuperBlog?

Concursul a evoluat şi asta se vede în primul rând în numărul participanţilor. Prima ediţie a avut 40-50 de participanţi… zic bine? SuperBlog 2013 a avut de cel puţin trei ori mai mulţi participanţi.  A evoluat şi din punct de vedere al probelor:  variate şi creative. Cea mai dificilă ediţie… poate prima. Pentru că, întotdeauna, orice început crezi că este cel mai dificil. Fiecare ediţie a fost plăcută şi dificilă totodată. Este plăcut să ai concurenţă, să ai o temă şi un deadline, să îţi pui creativatea la încercare, dar este dificil să lupţi cu emoţiile în aşteptarea jurizării.

7. Am remarcat pe blogul tău un alt condei care „se face auzit”, Cristina, în calitate de coautoare. Este bloggingul contagios în familie? Cum se armonizează stilurile voastre pe blogul „Raluka fă-te auzit”?

Cristina este sora mea şi a cedat de câteva ori rugăminţilor mele de a scrie la mine pe blog. Din păcate, bloggingul nu este contagios la mine în familie. Cristina nu se vede bloggeriţă, însă îi place să mai scrie, din când în când, la mine pe blog. Având în vedere că suntem apropiate, avem cam acelaşi stil şi cred că se încadrează bine postările ei pe blogul „Raluka fă-te auzit”.

8. Multe dintre postările tale sunt dedicate premierelor cinematografice şi de teatru. Împărtăşeşte-ne despre pasiunea ta pentru artă dramatică şi film. Alte arte interpretative?

În ultima vreme da, multe din postările mele sunt dedicate filmelor şi spectacolelor de teatru. Îmi place teatrul şi îmi plac filmele pentru că spun o poveste. Şi mie îmi plac poveştile. Îmi place să merg la un spectacol de teatru, să mă regăsesc pe mine, acolo, în povestea personajelor şi, poate, să mai învăţ ceva.  Teatrul este a doua mare pasiune a mea, după blogging. În anul III de facultate am făcut un curs de actorie şi chiar am jucat pe scenă într-o piesă de teatru („Deşteptarea”, de Marilena Caraghiaur). Fiind o persoană sensibilă, m-au ajutat mult cursurile de actorie în dezvoltarea mea personală.

9. Povesteşte-ne care sunt hobby-urile, pasiunile, plăcerile tale vinovate. Eşti omul muntelui sau omul plajei? Ce muzică asculţi, ce autori preferi, care este mâncarea ta preferată şi bloggerul tău favorit? 😀

Îmi place să citesc, în special beletristica. Printre autorii preferaţi se numără: Doina Rusti, John Fowles, Cecilia Ahern, Isabel Allende, Honore de Balzac, Mircea Eliade, Victor Hip. Îmi place să călătoresc, să văd locuri frumoase, să cunosc oameni interesanţi şi să fac multe fotografii. Iubesc muntele, la fel cum iubesc şi marea. Ador  dulciurile şi pot spune că mâncarea mea preferată este ciocolata. Am avut perioada mea de rock, de hip-hop, de latino, însă ascult orice gen de muzică. Cred că depinde mult şi de starea de spirit.

Bloggerul favorit? Hi hi, eu, evident. 😀

10. În urmă cu aproape doi ani răspundeai într-un articol dedicat acestei întrebări. Aşadar, „dacă viaţa ta ar fi o carte… cum ar fi ea?”

Dacă viaţa mea ar fi o carte… mi-ar plăcea să fie o carte cu poveşti, pentru toate vârstele. Cred că ar avea câte puţin din toate: zâmbete, lacrimi, bucurii, dureri, visuri, emoţii, motivaţii şi, mai ales, poze. Câte o poză semnificativă la  fiecare capitol, pentru că la sfarşitul fiecărui capitol ar exista o mică lecţie de viaţă. Fiecare capitol ar fi o poveste din viaţa mea, scrisă într-o formă blândă, caldă şi veselă. Cel mai probabil cartea ar începe cu o poveste din prezent şi uşor-uşor ar merge înapoi în timp, până în copilărie.

Mulţumim, Raluca!